E un moment dificil acela când decizi să te gândeşti la anul care a trecut, să îţi iei câteva clipe să te bucuri de reuşitele pentru care ai muncit din greu, să îţi accepţi eşecurile, greşelile şi să faci o analiză obiectivă a ceea ce poţi îmbunătăţi pe anul viitor.
Nu ştiu pentru voi, dar pentru mine este benefic acest proces. Nicidecum un clişeu, într-o manieră sau alta, fac de multă vreme chestia asta înainte de încheierea fiecărui an. Simt că aşa închei socotelile cu 2015, simt că nu pierd din vedere aspecte care sunt importante, îmi aduc aminte (poate mai târziu, dar măcar o fac) să mulţumesc îndeajuns celor cărora le sunt recunoscătoare şi lista poate continua. Numai după ce închei toate cele menționate mai sus, simt că pot trece curată spiritual în 2016, gata pentru orice provocări mă aşteaptă, pentru toate planurile pe care mi le fac, pentru toate relaţiile care urmează în viaţa mea şi tot aşa.
Am pierdut şi câştigat oameni. Sunt mulţumită şi recunosatoare pentru fiecare dintre ei. Şi pentru cei care au plecat şi pentru cei care au rămas şi pentru care cei care abia au venit. De fiecare dată îmi promit şi încerc să fiu mai bună. Recunosc că nu îmi iese de fiecare dată, recunosc că sunt dificilă şi câteodată răsfăţată, dar sunt oameni care au văzut ceva bun în mine şi îmi sunt alături necondiţionat. Lor le mulţumesc şi ei ştiu că le voi rămâne veşnic prietenă.
Şi pentru că suntem la capitolul oameni, pentru prima dată în viaţa mea, în 2015, la 21 de ani, am cunoscut omul pe care îl consider mentor. Este profesorul meu de licenţă, este profesorul de gestionare a crizelor de imagine şi este profesorul meu de viaţă. Mi-a spus la un seminar câteva vorbe, iar de fiecare dată când am tendinţa să devin egoistă sau răutăcioasă sau supărată, închid ochii şi repet în gând ceea ce mi-a spus. „Cu cât faci mai mulţi oameni să zâmbească, cu atât vei găsi liniştea sufletească mai uşor. Fii bună cu toţi cei din jur. Nu există suflet rău, ci doar suflet chinuit.”
În ceea ce priveşte cariera mea, aici am avut numai de câştigat. Chiar şi când am pierdut! M-am implicat anul acesta în proiecte în care am crezut şi pentru care m-am dedicat cu totul. Şi au ieşit prost. Dar atât de prost!! Am plecat împăcată că am încercat şi am căutat mereu noi modalităţi de a-mi folosi energia în scopuri constructive. Şi exact când credeam că am epuizat tot, a venit acel job la care am visat, fără ca măcar să îmi dau seama. Cu bune şi cu rele, căci niciodată nu e roz fără puţin gri, am găsit jobul care mi se potriveşte, mă provoacă şi mă face să mă trezesc bine dimineaţa. În 2015, mi-a apărut numele pentru a doua într-o publicaţie la secţiunea de editori. Este vorba despre Ghidul Miresei. Şi sper să îmi apară în cât mai multe ediţii de acum încolo.
Mi-am crescut copilul, cristiacornea.ro, şi este exact după chipul şi asemănarea mea. Mă reprezintă în totalitate, îmi aduce numai bucurie, e oaza mea de relaxare şi nu simt nicio secundă că muncesc pentru el. Mă umple de cadouri, dar şi eu investesc în el. Mi-a adus prietene, colaborări şi m-a ajutat să mă dezvolt în foarte multe direcţii. Aş îndrăzni să spun chiar că este cea mai mare realizare a mea din ultimii doi ani.
În 2015, am „inaugurat” secţiunea de interviuri pe blogul meu, secţiunea de care sunt mândră şi prin intermediul căreia am cunoscut oameni excepţionali, care mă inspiră de fiecare dată.
Tot în 2015 am făcut cursurile de machiaj, pentru care sunt, de asemenea, recunoscătoare. Dacă la început nu eram capabilă să ţin o pensulă în mână, acum pot să mă mândresc cu succesul de a mă machia singură pentru evenimente. Mulţumesc, Atelierele Ilbah, pentru această oportunitate!
Am fost la cursuri şi conferinţe, am ascultat, am notat, m-am inspirat. M-am mutat în casă nouă pentru a patra oară în ultimii doi ani. Deja am prins experienţă. În 2016, urmează să mă mut iar. Dar din toată inima sper să fie pentru ultima dată în următorii patru ani.
Dar poate cel mai important, îmi iubesc familia, este totul pentru mine. Fără sprijinul constant al părinţilor şi bunicilor mei, atât financiar, cât şi spiritual, aş fi căzut mult mai dureros şi mai des decât am făcut-o până acum. Nu există mod în lumea asta prin care eu să le pot mulţumi vreodată. Şi îl iubesc şi pe Isu. Doar pentru că e Isu. *Isu e pisoiul meu.
Am botezat a doua minune de copil, care poartă numele mamei mele, Sofia. Îi iubesc foarte mult, şi pe ea, şi pe fratele ei, David. Sunt poate, frăţiorii pe care nu i-am avut niciodată.
Am şi regrete! Aş fi citit mai multe cărţi, aş fi mâncat mai sănătos şi aş fi făcut mai mult sport. Poate m-aş fi comportat diferit în anumite situaţii, poate aş fi putut să fiu mai înţeleaptă. Dar hei! Avem şansa mereu să reparăm şi să facem mai bine. Iar anul care vine e tocmai pentru asta. De ce să mă gândesc că îmbătrânesc când pot să mă gândesc că mi se oferă încă un an în care pot să cunosc, să văd, să simt şi să trăiesc atâtea?
Va rog să trăiţi şi să trăiţi frumos şi modest!
