E foarte greu, în general, să faci orice acțiune care nu are un efect imediat. E greu să îți asumi responsabilitați, e greu să promiți. E greu orice aspect ce nu ține de tine, sinele tău, fericirea ta. Nu avem răbdare nici pentru noi, dar pentru alții. Nu suntem capabili să ne ajutăm pe noi, dar pe alții.
Scriu acest articol pentru că uneori vrei să spui și nu ai cui. Vrei să urli, dar e doar zgomot de fundal. Vrei să iei oamenii din jurul tău și să îi zdruncini puțin de umeri, dar sunt inerți.
Unii pictează, alții aleargă în aerul rece al dimineții. Eu scriu. Așa știu eu să spun, uneori, ce am pe suflet.
Mi s-a deschis apetitul pentru a ajuta și pentru a face bine încă din copilărie, la un nivel rudimentar și inocent. Firea extrem de empatică mi-a fost, și îmi este și acum, un soi de greutate ce apasă sufletul, dar și o binecuvântare extraordinară. Nu de la divinitate sau mai știu eu ce altă teorie, ci de la părinții mei. Ei m-au învățat să împart, să mă bucur de ceea ce am cu cei din jurul meu, începând cu verișorii mei și terminând cu vecinii de pe stradă, de etnie rromă, cu care m-am jucat Rațele și vânătorii până prin școala generală. Nimeni nu e rău, ci doar neiubit. Așa îmi spuneau ai mei mereu. Și îmi mai spuneau că, deși am senzația că mie mi-a făcut universul cea mai mare nedreptate, să mă uit mai atent în înteriorul meu, dar și în jur, și să văd ce norocoasă sunt, de fapt. Am fost educată, programată încă de copilă, să gândesc colectiv. Binele meu este conectat la lumea în care trăiesc, de la aerul pe care îl respir până la oamenii cu care vorbesc. Nu ai cum să spui că faci parte dintr-o comunitate, atât timp cât nu îți dezvolți un spirit civic, o iubire sinceră față de oameni, locuri.
Nu existați doar tu și familia ta, tradițională sau netradițională. Existați tu și colegii de birou, tu și vecinii, tu și oamenii ăia de la sală cu care mai faci schimb de motivație uneori, tu și oamenii cu care mergi în metrou pe aceeași rută, în fiecare dimineață. Îți dai seama câte imparți, de fapt, cu oamenii ăștia?
Educația. Empatia și compasiunea se învață. Cu pași mici, ajungi să îți dai seama că una dintre sursele fericirii, este, de fapt, această empatie. Urmele pe care le lași în viata unui om, acelea sunt cele mai înălțătoare surse de putere și energie. Dacă măcar un om ți-a pronunțat numele luna asta și fața i s-a luminat, poți spune că noiembrie nu a trecut degeaba.
Acțiunea. Orice ai vrea să faci în lumea asta mare, e greu până începi. Să te duci la sală, e greu până te autoconvingi. Să schimbi locul de muncă pentru ceva mai bun, e greu până îți faci curaj să accepți noul. Până să fii fericit, e greu să schimbi mindset-ul. Până să ajuți, e greu să nu renunți la individualism. Dar toate cele menționate se schimbă foarte, foarte simplu. Primul pas. Fără overthinking. Doar acțiune.
Autenticitatea. Caută în adâncul tău și vezi ce te macină, ce te doare. Faptul că o să rămânem fără pic de natură? Că femeile sunt încă bătute și tratate necorespunzător? Că se testează pe animale produsele cosmetice pe care le folosim? Că bătaia e încă ruptă din rai în educația copiilor? Toate te dor? Da, și pe mine mă dor. Și am căutat neîncetat în mine pentru a găsi resursele să mă implic acolo unde simt eu că e nevoie de schimbare. Nu pot să îi ajut pe toți, nu pot să pledez și să promovez fiecare cauză socială. Pot, în schimb, să aleg ceva în care cred cu toată ființa și acolo să mă dedic totalmente.
E greu să ajuți. E greu să îți asumi. E greu să nu mai fii tu punctul de interes în fiecare zi a vieții tale. Dar dacă treci de acest greu, o să cunoști alt om. Tot tu, dar alt om.
